Toate blogurile gay pe care le-am găsit în ultimii ani (116 - actualizat septembrie 2014)

vineri, 12 noiembrie 2010

Toamna celor care împrumută frunze

Arbuşti uscaţi

Aşteaptă ca toamna să-i reînvie

Să cadă în plasa de crengi secate,

Din pomi înalţi, deasupra lor

Încovoiate frunze perfecte

Lipite de îngheţ

De locul foştilor muguri.

Începe primăvara gălbuie şi ploioasă

A celor ucişi de timp,

Timp care poate ar curge invers

Dacă am iubi mai mult.

duminică, 7 noiembrie 2010

Semnalul de alarmă

Repetiţie. Decor în întregime aranjat.

Culisele întotdeauna au arătat urât......de ce mă mir, sunt făcute după chipul şi asemănarea creatorilor teatrului...nişte oameni, care au lăsat frumuseţea şi smaraldele din centrul lor opac să fie aduse la suprafaţă de bule de vin spumant pe care să-l "guste" toată lumea....altfel ei ar fi fost expulzaţi într-o gară, nu, o haltă, nu, un simplu peron lângă o linie, în pustietate, unde să aştepte trenul care să-i ducă spre reciclare, tren care nu o să vină şi oasele lor rămân împrăştiate pe cimentul modelat. Visul ascuns al umanităţii şi al tuturor oamenilor este crud: ne dorim să facem selecţia naturală mai mecanizată, rapidă, mai personalizată pentru nevoile noastre........vrem să importăm culori de ochi, vise, dinţi albi, curaj, şi să exportăm doar un verdict: admis/respins. Cei respinşi sunt meniţi pentru experimente, el este ceea ce este şi noi i-am adăuga ceea ce credem că-i lipseşte, dar oare i se potriveşte? Nu ne interesează, întotdeauna am crezut că oamenii se schimbă! Da, parcă spuneam la început că doar aspectul scenei contează.......şi puţini oameni se interesau acolo, după cortină, ca totul să iasă perfect mâine.


Acei actori nu mai erau nevoiţi "să intre în rol", aveau imprimate evenimente trecute şi viitoare în genele lor, au pierdut puţine secunde cu decriptarea. Regizorul era un tip timid, foarte timid....dar am observat că lucrurile sunt mai evidente atunci când le spui cu jumătate de gură, şi în timpul piesei te ridici, şi cu ochii spre sală îl cauţi pe acel spectator care se crede Unicul, pentru că, crede el, este singurul care a intuit înţelesul ascuns........haha, ai găsit narcisistul! Râdeţi amândoi discret...


Trenul fluieră! Tareeee! Clipelor le-au crescut flori de gheaţă. Se tem, tocmai pentru că totul pare în regulă, de sentimentul de siguranţă survenit în urma unei analize atât de complexe a acestor supereroi. Regizorul surâde, este sigur că necunoscutul le va da târcoale şi tot ce era dur şi compact ca un diamant va fi adunat, la sfârşitul piesei, căci va avea un sfârşit, în mii de piese de o curăţătoreasă grasă şi cu degete simpatice. Vibraţia dispare, roţile metalice se mişcă. În acelaşi moment apare, şi se furişează după un palmier cu trunchi gros rămas de la o reprezentare despre o insulă pustie şi doi supravieţuitori bărbaţi un detectiv, la fel de şarmant ca eroul lui Agatha Cristie, Poirot. Urmăreşte atent un personaj prin geamul murdărit de amprentele unui copil de doi ani care mâncase ceva ce conţinea lapte.....şi locul aceluia după gratii părea să fie sigur, ori poate actorul era doar un martor de o importanţă decisivă pentru cazul acelui om al legii. Actorii îşi încep dialogul nu după semnul regizorului, convenit înainte, ci după soneria telefonului omului cu luminile. Au decis tacit că nu mai fac nicio dublă.


Soneria, dulcegăriile, mi-au atras atenţia de la începutul piesei, văd acum trei persoane, una de curând aşezată căci simt aerul rece adus odată cu ea de afară. Ăăăăăă, da, sunt trei băieţi, tineri, atât de tineri, voce tânără, atitudine tânără, zâmbet tineresc, sunt tineri, adolescenţi, nu copii! Ei, asta nu s-ar întâmpla în mod normal: trei băieţi care au o părere atât de bună despre ei, clar justificată zic eu, să aleagă să stea împreună, într-un spaţiu atât de mic.....compartimentul e vechi, neaerisit, testosteronul fiecăruia nu-şi găseşte o cale spre afară, se contopeşte cu pielea dezgolită a celorlalţi, e inspirat, procesat, limitat, misterul şi mesajul dezlegat.......din primele clipe e prezent un erotism pe care nu s-ar cuveni să-l distrugă nimeni......oare din cauza asta e timid regizorul?


Dintr-un difuzor al compartimentului, teoretic, practic din sistemul de sonorizare al sălii, începe să se audă o muzică atât de frumoasă la care doi dintre băieţi au o reacţie atât de bruscă încât se sperie reciproc, al treilea, de lângă geamul amprentat, închide ochii şi ceva înfloreşte în interiorul lui, iar pe buze un surâs care nu lasă totuşi să i se vadă dantura perfectă. Primii doi au curajul să râdă de întâmplare, ceea ce dacă nu ar fi făcut ar fi condamnat sunetele să zacă în ei.....şi să se privească stânjeniţi.....o oră, mai multe ore...nu ştiu cât durează călătoria lor în imaginaţia regizorului, dar sper să intuiesc după primele lor cuvinte, staţia la care trebuie să coboare.

Şi-au râs, şi-au râs, şi ce şi-au spus? Poate o să scriu o continuare de care să fiu mulţumit altădată......





marți, 19 octombrie 2010

Nu găsesc o explicaţie

     De ce? (un post de genul acesta trebuia să înceapă cu o astfel de întrebare......aşa se face)

     E la modă să te plângi s-au să-i discreditezi pe cei care o fac?  Curentul acesta de opinie mi se pare foarte plicticos deja.......hai să ţinem un discurs emoţionant, să fim patetici, să influenţăm, să impresionăm până la promisiuni tăcute, teoria ecologiei umanităţii, paşi importanţă, dezvoltare personală, revelaţii, cârnaţi lungi de cuvinte risipite.....toate efemere, mai ales promisiunea pentru sine de a fi mai bun, de a te schimba. Mi-am propus, şi toţi v-aţi propus, să fiţi exagerat de buni, de profesionişti, caşti, replici ale transcendentului, emuli, "imitatio christi", şi restul salatei de fructe ale anotimpului minciunii. Ne minţim, e frumos şi nobil atunci, dar în seara zilei a 4-a ne aducem aminte că ne-am încălcat decalogul compus de noi sau preluat de la semizeul cutare....hai să facem o concesie, doar azi...ei, şi mâine sunt mai multe, ziua 3 aduce atât de multe încât mai bine renunţi la introspecţie, gata, îţi e ruşine, eşti pus într-o lumină proastă, nu eşti în stare să respecţi ceva, şi clar, renunţi la acel ceva şi nu mai respecţi nimic, e mai comod, unii spun că aşa trebuie să funcţionăm. Măi, şi ăştia liberi de orice lege, scrisă sau nescrisă, funcţionează atât de defectuos, atât de iraţional încât te miri cum de nu-şi opresc singuri inima, muşchiul ce le spală gândurile de flori şi steluţe. Sporeşte Microbul, cadavrul licuriciului e resuscitat de ONG-uri.....


     Nu-l înţeleg pe cel care nu mă poate accepta aşa cum sunt, pe cel care nu găseşte în el resursele să construiască un adevăr unic, merge chiar şi improvizat, provizoriu........nu, le înghit zilnic fecalele care o iau razna şi nu mai ies pe unde trebuie ci pe gura lor (aia blestemată). Trebuie să ascult , să înţeleg, să iert, şi să transform în bine, miere de albine procesată din venin! Nici eu nu pot să accept o parte din mine.....eu sunt totul, mijlocul universului meu, sunt şi nemernicul şi drăguţul, hai să bag clişeul ăla: yin şi yang.....sunt!  şi trebuie să coexiste în mine toate, toată viaţa e în mine, toţi sunt în mine, realitatea e nerealitatea, ochii mei fizici văd o hologramă care se defazează când o ciupeşti cu întrebări mari. Întrebarea e caustică, arde pânzele, avansezi încet spre culise........nu înceta să te întrebi!!!

miercuri, 13 octombrie 2010

Primăvara neagră. Henry Miller


     Cineva mi-a citit fragmente din această carte la telefon, am fost impresionat şi m-am bucurat că am găsit literatură care să-mi placă. De aceea am selectat mai multe citate, unele chiar lungi, pentru a vă face o impresie despre stilul şi originalitatea lui Miller. Urmează să citesc Tropicul Capricornului, Tropicul Cancerului, Sexus, Plexus, Nexus....


"Strada amărăciunilor dintîi se lărgeşte, buzele palide se răsfrîng, albastrul zboară cu gîtul dizlocat, cu dinţii rînjiţi. Bărbatul cu melon îşi scîrţîie piciorul stîng,mutîndu-l cu două crestături mai jos, spre dreapta ,sub copastie. Steagul sud-american e înnădit cu panglicuţe şi portocale artificiale, cu magnolii şi juguri de palmier tînăr tăiaţi mărunt, şi peste toate se toarnă praf de cretă şi salivă verzuie. Sub patul de argint, ghiveciul cu muşcata albă, două dungi albe dimineaţa, trei dungi albastre seara.Castorii scîncesc după sînge. Sîngele iese gîlgîind , ies cheaguri albe, înecăcioase, de lut amestecat cu dinţi fărîmaţi, mucilagiu şi oase risipite. Podelele sunt lunecoase de atîta dute-vino, de foarfeci lucitoare, de pumnale lungi, de cleşti reci şi fierbini."


" Eu sunt convins că întreaga lume - nu numai pământul şi fiinţele care-l populează, nu numai universul cunoscut pe care l-am cartografiat laolaltă cu acele insule invizibile pentru ochii şi instrumentele noastre - deci, întreaga lume, cunoscută şi necunoscută, e un haos, urlînd de durere şi nebunie. Dacă mâine s-ar descoperii mijlocul de a zbura spre cea mai îndepărtată stea, spre una din acele lumi a căror lumină - după calculele noastre bizare - nu va ajunge la noi decât atunci când însuşi pământul va fi dispărut, dacă mâine am fi duşi acolo, într-un timp ce nu a început încă, am găsi o oroare identică, o mizerie identică, o nebunie identică. Eu am credinţa că, dacă suntem într-o asemena armonie cu mersul stelelor din jur încât, ca prin miracol, scăpăm de coliziune, atunci ne aflăm la unison şi cu soarta care se pregăteşte simultan aici, acolo, dincolo şi peste tot, şi nu vom afla scăpare din acest destin universal decât dacă, simultan, aici, acolo, dincolo şi peste tot, întreaga suflare, om, animal, plantă, mineral, stîncă, rîu, copac şi munte voieşte acest lucru."


" Când trîmbiţa de pe urmă va răsuna, va fi ca şi cum ai apăsa pe un buton: Primul om care va cădea îl va împinge pe următorul, şi acesta pe celălalt şi tot aşa, în şir, mai departe, în jurul lumii, de la New York la Nagasaki, din Arctica în Antarotica. Şi când omul va cădea, îl va trage în jos şi pe elefant, iar elefantul o va împinge pe vacă, vaca pe cal, şi calul pe miel, şi toţi vor cădea, unul înaintea celuilalt, unul după altul, ca un şir de soldaţi de plumb răsturnaţi de vînt. Lumea se va stinge ca un foc de artificii. Nici un fir de iarbă nu va mai creşte. O doză letală după care nimeni nu se mai trezeşte. Pace şi beznă, nici un geamăt, nici o şoaptă. Un întuneric blînd, melancolic, un fîlfîit neauzit de aripi."

"Fiecare om viu este un muzeu care adăposteşte ororile rasei sale."

" În drumul meu spre vîrful muntelui, privesc cu atenţie contururile rigide ale clădirilor voastre care mîine se vor fărîma şi se vor prăbuşi într-un nor de praf. Studiez programele voastre de pace care se vor sfîrşi cu o grindină de gloanţe. Mă uit atent la vitrinele strălucitoare înşesate de invenţii care mîine vor fi inutile. Vă cercetez chipurile supte, istovite de trudă, spinările frînte, pîntecele surpat. Vă cercetez individual şi în grup - şi cum mai duhniţi cu toţii! Duhniţi a Dumnezeu şi a atoateiertătoarea lui iubire şi înţelepciune. Dumnezeu mîncătorul-de-oameni! Dumnezeu rechinul înotînd cu paraziţii săi!

Să nu uităm că Dumnezeu porneşte radioul în fiecare seară. Dumnezeu ne îneacă în lumină scînteietoare. Curînd vom fi cu El, ghemuiţi la pieptul său, reuniţi în extaz şi eternitate, una cu Cuvîntul, egali în faţa Legii. Acestea vin toate din iubire, o iubire atît de mare încît pe lîngă ea zgomotul făcut de cel mai puternic dinam sună ca bîzîitul unui ţînţar. 

Şi acum îmi iau rămas bun de la voi şi de la cetatea vostră sfîntă. Merg acum să mă aşez pe culmea muntelui şi să aştept încă zece mii de ani în timp ce voi luptaţi să vă ridicaţi în lumină. Aş dori ca măcar în seara aceasta să faceţi lămpile mai mici, să daţi difuzoarele mai încet. În această seară mi-ar plăcea să meditez în pace şi linişte. Aş vrea să uit câteva clipe că mişunaţi în preajmă, în fagurele vostru de cinşpe cenţi.

N-aveţi decît ca mîine să vă distrugeţi lumea. N-aveţi decît să cîntaţi în Paradis, deasupra ruinelor fumegînde ale oraşelor voastre. Dar astă seară mi-ar plăcea să mă gîndesc la un singur om - un individ singur, un om fără nume şi ţară, un om pe care îl respect pentru că nu are absolut nimic în comun cu voi - EU ÎNSUMI. Astă seară voi medita la cel care sunt eu." 


Henry Miller trăieşte mai mult decât gândeşte, e mai mult în prezent decât în viitor şi trecut, Face o călătorie spre centrul lumii şi de acolo urcă în orice punct de la suprafaţă îşi doreşte, şi de asemenea, din "centrul" omului vorbeşte despre umanitate. Îmi place stilul acesta universalist şi nu pot să uit că am citit un scurt comentariu al lui  pe coperta din spate a cărţii "Siddharta" scrisă de Herman Hesse, carte care, mă gândeam eu, nu putea să nu-l fi influenţat în vre-un fel, ca şi pe mine, şi am găsit, citind, dovezile.

Vi-l recomand!

joi, 7 octombrie 2010

Primtoamnă!

Frunze sinucigaşe cad toamna asta
În insula Capului Verde,
Enorm de multe.
Florile de cireş nipone
Abia aşteptau acest măcel
Din emisfera nordică,
Mai au de răbdat puţin
Până să se deschidă. 
În centrul mugurilor
Verde, alb şi galben
să iasă din eter - 
Şi-un roz.


Oare e totuna dacă...
Mă acoperă frunze sau petale?
Albe, arămii...

vineri, 24 septembrie 2010

Nuevo tango


                                                       PhotoCredit: Flickr.com



Astor Piazzolla - ''Oblivion''


Astor Piazzolla - ''Michelangelo '70''


Astor Piazzolla & Milva - ''Balada para mi muerte''




duminică, 19 septembrie 2010

Meditaţie. Am scris ce de mult doar gândesc şi simt.


                                                                          PhotoCredit: Li Hui 
   
     Simt că a trecut destul de mult timp pentru a putea învăţa ce e de învăţat (cu toate că procesul nu se termină niciodată), dar iată totuşi că greşesc, pentru că tot ce-am învăţat nu mi-a folosit să realizez un singur lucru, cel mai important lucru pentru mine, şi sper, că de acum, fundamentul vieţii mele. Această idee are capacitatea de a pătrunde în esenţa oricărui lucru, îl completează, îl desăvârşeşte, pentru că-l face important şi de neîlocuit oricât de mic ar fi (şi la nivelul cunoaşterii comune, dispensabil oricărei activităţi umane).  Nu vreau să detaliez da e ceva despre suprimarea eului, faptul că nu are rost să oferi alibiuri false cuiva care ştie totul, despre sinceritate şi obiectivitate faţă de propria persoană.....

     Am deseori senzaţia frustrantă că sunt doar une passante oarecare, care totuşi observă nuanţele fine ale lumii în care trăieşte, dar e incapabil să trăiască aşa, să simtă aşa, să aibă curajul şi determinarea să trăiască viaţa pe care a visat-o, şi pe care o invidiază. Şi acum am aflat că o barieră străvezie mă desparte de o viaţă de agitator, agnostic, agramat, agricultor (etc.), pentru că făcând parte din tot poţi fi orice din tot!

     Trecerea e foarte abruptă în lumea noastră între logica cererii şi cea a mulţumirii. Cerem cu atâta frenezie lucruri care să ne mulţumească ego-ul, de la providenţă şi destin până la cei cu care avem o legătură de sânge care nu se pot absolvi de ea şi mult mai departe fără să experimentăm real liniştea şi profunzimea spirituală a obiceiului de a mulţumii, pentru "cadourile palpabile" până la lumina şi căldura Soarelui sau apa din adâncuri neluate în seamă. Să poţi să mulţumeşti e minunat, şi e miraculos să vezi cum simţi că te contopeşti, gând cu gând, cu ceea ce ţi se dă sau ţi se ia. 
   Nu reuşesc nicicum să mă imaginez în viitor, oare pentru că timpul e o iluzie? E atât de confortabil să ştii că acum sunt prezente noţiunile ce noi le numim "trecut", "prezent" şi "viitor", şi că acum eu sunt şi timp trecut şi viitor, sunt şi istorie şi futurologie, sunt şi vânat şi vânător, senzaţii de categoria alfa.

     Greu realizez că eu nu mă schimb, sunt schimbarea, şi îmi e la fel de greu să explic unora de ce totul se petrece aşa repede, atât de intrigant şi diferit faţă de tot ce ei cunosc şi înţeleg. Cred că punctul de la care a pornit totul a fost momentul în care am reuşit să-i înţeleg şi să-i iert pe cei care m-au insultat prin lipsa lor de onestitate, prin teatralitatea lor care odată demascată a produs atâta mâhnire şi decepţie.......dar în acestea a fost sâmburele renaşterii mele spirituale, şi a concepţiei mele bazate pe mulţumire şi optimism.
     Joc două roluri, şi acum analizez dacă ele sunt compatibile, dacă sunt necesare. Pot explica asta la un nivel rudimentar, cred: sunt Totul vs. sunt Totul + Eu, cu posibilitatea de a ridica frecvenţa Totului.

     Am atât de multe idei, dar sunt descurajat de faptul că toţi le-ar considera proaste şi nepotrivite pentru ei......şi aş vrea ca ei să ştie: că ceea ce nu ştiu şi pot să afle, pur şi simplu prin a nu mai spune "Asta mă interesează! / Asta nu mă interesează!". Şi găseşti, mai ales aici în lumea asta virtuală lucrurile care te apropie de menirea ta!
 
     

sâmbătă, 28 august 2010

Să ne jucăm!


Arunc cu struguri copţi, în tine

O faci şi tu până suntem foarte dulci,

Apoi fugim prin flori de soare

Albine se iau după noi

Gustă mustul care pe alocuri s-a cristalizat,

Fugim prin fânul auriu şi nu ne pierd

Chiar vin până acasă

Şi se scaldă în buchetele de flori de peste tot

Sunt proaspete, ţi le-am dăruit!

Să-mi dai tu sărutarea, să nu ţi-o cer...

Ne risipim în lume

Nu mai suntem ce-am fost

Ne adună iar gravitaţia ideii de perfecţiune

Şi-ajungem să fim un glob de lumină

Ce se ridică şi călăuzeşte

Alte suflete spre alte lumini.


Ne materializăm din nou, dar sclipim,

Te aşezi lângă pian

Şi-mi cânţi ce nu-mi imaginam s-aud

Cântecul focului, zgomot sublim

Urc pe instrument, să-l simt, să te privesc în ochi

Cânţi mult mai bine decât ştiam că poţi!

Faci totul mai frumos

Iubeşti sau chiar eşti iubirea?








I got you!

…..............…,•’``’•,•’``’•,
...........…...…’•,`’•,*,•’`,•' ..............................Te iubesc!
..............……....`’•,,•’` .............................. şi m-ai făcut
…...…,•’``’•,•’``’•, .................................. să nu mai vreau
…...…’•,`’•,*,•’`,•’ ................................ să vină septembrie,
...……....`’•,,•’`................................... o speranţă, un vis, îndeplinite,
,•’``’•,•’``’•, ................................... o frunză care înverzeşte din nou,
. :..................................................vântul sună ca o chitară
’•,`’•,*,•’`,•’ ............................... cand se loveşte de tot ce ne înconjoară
.....`’•,,•’ ................................... hai să dansăm până la sfârşitul iubirii
,•’``’•,•’``’•,............................pe muzica lui Cohen
’•,`’•,*,•’`,•’...........................şi să celebrăm venirea ta în viaţa mea
.....`’•,,•’.................................să râdem de.......
,•’``’•,•’``’•,...........................cum am ajuns să te iubesc
’•,`’•,*,•’`,•’...............................şi să nu uităm să ne sărutăm
.....`’•,,•.....................................când mi-a fi mai rău să-mi amintesc
…...…,•’``’•,•’``’•,........................de tot ce-ai lăsat să înflorească în mine
…...…’•,`’•,*,•’`,•’..........................iubire - ceva roz, scuturând petale
...……....`’•,,•’`................................două câte două, născând fluturi
…..............…,•’``’•,•’``’•,...................care răcoresc un reactor
...........…...…’•,`’•,*,•’`,•'.......................ce nu s-ar mai opri să ofere
..............……....`’•,,•’...'............................ iubire, din nou!

miercuri, 4 august 2010

Eşti doar un om între stele....

mai bine credeam Inchiziţia. ea îmi spunea dac-o lăsam.

tu mi-ai cuprins corpul cald şi l-ai azvârlit cu mâini reci mult mai târziu,

când deja căldura ajunse la încheieturi şi era pregătită să ţi se reverse în falange.

ai vrut să mai simt odată ce ai fost înainte 

înainte să te umplu cu mine, cu o dragoste vindecătoare şi o speranţă eternă

cât timp voi cerceta cazul tău? eşti doar un vampir oarecare?

sau doar un înger înnegrit de o umbră care nu este a ta?

mă întreb dacă ţi-am încălzit trupul făcut printr-un proces bio-alchimic de un zeu cu studii de designer sau acel suflet, observ acum, convertit la dezechilibru

m-am gândit într-o zi, asemeni unei prinţese amorezate, să rup din petalele inimii mele, câte o bătaie: mă iubeşte/nu mă iubeşte

ştii bine când se vor termina.......n-aş mai apuca să regret, să-ţi spun, să sufăr....aş realiza doar



marți, 29 iunie 2010

Tărâmul cosmic



Păpădiile Universului aşteaptă Vântul...




















Am vrut să împărtăşesc cu voi ceea ce ochii noştrii nu pot vedea când se uită spre cer...odată pentru că nu pot vedea aşa departe, iar în al doilea rând nu avem capacitatea de a vedea în spectrul ultraviolet şi infraroşu sau alte frecvenţe această perfecţiune geometrică.

Singurul reproş ce-l pot aduce politicii mondiale de azi e că nu-mi permite să trăiesc experienţa întâlnirii şi comunicării cu alte specii extraterestre şi că nu-mi dau şansa de a ieşi din sistemul nostru solar...dar văd că încet îi învaţă pe oamenii să accepte ceea ce eu vreau, au început să "găsească" apă pe Marte, apoi pe Lună, chiar şi pe sateliţii lui Saturn şi Jupiter, exoplanete locuibile...lucruri despre care în 2000 se spunea că sunt o excentricitate în afirmaţiile unor oameni de ştiinţă.....în ritmul acesta nu mai am de aşteptat mult.....cât mă bucur! O să-mi găsesc undeva prin galaxie un umanoid (with pink skin/hihihi) cu care să-mi petrec bătrâneţea, dacă nu, îmi fac un android personal, ce naiba!

Sursa Imaginilor: NASA

duminică, 27 iunie 2010

Cât de mult seamănă apusul Soarelui cu răsăritul Lunii !!!

Lumina lor emană o frumuseţe atât de pasională, roşu-portocaliu şi negru-albăstrui, roşul se transformă în portocaliu şi negrul în albastru într-o ordine cromatică anormală, schimbări temporale şi spaţiale atât de codificate în interpretări, dans al elementelor exotice pe un cer cu care ne-am obişnuit, cristale de gheaţă nasc un halou ce formează nişte buze, astrele sărută tot Universul sub privirile exaltate...

Tânjesc după oameni care poartă astfel de lumini cu ei, ca un parfum. Ador să văd un zâmbet învăluit în nuanţele unei aure luminoase şi sănătoase spiritual, fur, şi dau mai departe, mă simt util şi fericit.

Zbor spre Soare şi capăt culoarea lui în tainele unei înălţări care mă depărtează de teluric şi mă face liber. Am lecturat întreaga istorie a umanităţii într-o seară şi dimineaţă mi-am pierdut puterea de a vedea în viitor şi trecut. Am rămas captiv în prezent fără memoria frumuseţilor trecute fiind condamnat să iubesc fiecare răsărit şi apus pentru frumuseţea lor, neavând un reper, totul e frumos, cel puţin interesant.

Ultima moarte mi-a oferit un preambul al ei în timpul vieţii...revelaţia!

joi, 24 iunie 2010

Chibrit aprins pe neaşteptate în beznă

Sunt probabil un munte pentru furnicile care urcă acum pe mine şi pentru cele care roiesc în jurul meu, lumina puternică de deasupra capului meu le adună în acest cerc confortabil eu interzicându-mi să le rănesc, să le ating chiar pentru a dezvolta şi edifica în mine sentimentul non-violenţei pentru tot ce e viu......furnici vii călătorind prin case moarte. Să le aspir în întunericul prăfos? Ce sens ar avea, căci tot acelaşi colb l-aş simţi şi eu, că n-am bani,şi nu vreau să am pentru ceva care face exact ce trebuie să facă, îmi plac falsurile, minciunile comerciale, cele care fac ce nu ar trebui să facă arătând ca cele care fac exact ce trebuie să facă, dar rezultatul e înecăcios, ador ca lucrurile să meargă cum nu ar trebui, mă face să mă simt atât de bine când înving situaţiile astea cu o inteligenţă de care sunt prea satisfăcut. Câteodată îmi zic că nu e inteligenţă ci detaşare, se întâmplă atunci când plutesc, când accesez informaţii pe care nu ar trebui să le ştiu, şi evident că statutul pe care-l evaluez tot eu, de om spiritualizat e greu de păstrat: fie zbori singur, fie cobori în marea de oameni care-ţi oferă o identitate asemănătoare cu a lor. Ei nu vor îngeri, pretind doar asta.

Experienţa rămâne, ştii lucruri, şi asta nu te poate lăsa neschimbat, ai chiar o mare responsabilitate, mult mai mare decât cei care nu ştiu, îi înţeleg.......Dacă v-aţi întrebat care e adevăratul leac pentru narcisism, amor propriu vi-l spun: să ştii tot ce ar trebui să ştii ca să atingi un ideal văzut de tine şi să amâni să mergi spre el pentru că eşti prea ataşat de anii trecuţi, se naşte o nostalgie şi un refuz, o lene, venită din iubirea asta neproductivă faţă de trecut şi asta distruge imaginea reală sau idealizată pe care o aveai despre cine crezi că eşti tu.

1090, e un număr frumos, dar nu aş vrea să mă opresc aici când mă gândesc la persoanele pe care le iubesc. Am renunţat atât de uşor şi natural la ideea de a iubii un om mai mult decât pe altul încât acum tehnica şi modul acela de a funcţiona mi se pare primitiv. Suntem mai mult decât ceea ce părem, un îndemn la introspecţie ar fi inutil ...

... (o clipă! plâng, pentru că muzica pe care o ascult plânge) ...

Văd acum, chiar şi furnica simte plăcerea poziţiei şezânde de fetus, e parcă o mantră coregrafică universală...hmmm, am vrea noi să fim în siguranţă!

duminică, 16 mai 2010

DIVERcity

Privesc cercetător din balconul casei antebelice spre nişte oameni care nu mai sunt deloc interesaţi de trecut şi chipul lor trist tocmai trădează nefastul lor refuz. Alegerea de a se dedica numai prezentului îi face atât de simpli, de şterşi şi asemănători încât îţi trebuie curaj să-ţi afişezi exotismul în faţa lor, te simţi un inamic. Sunt interesat de trăsăturile lor fizice exterioare doar în măsura în care mi-ar putea spune ceva despre constituţia caracterului lor şi astfel scrutez piaţa unde atâţia paşi se plimbă încet, cadenţat, în ritmurile acordeonului acelui muzician care nu a mai ajuns pe scenă şi cerşeşte în numele trecutului, atenţie. L-am surprins odată, la sfârşitul zilei numărase doar trei monede...


Pentru mine, el este singurul om adevărat de acolo, pătruns de muzică, se mişcă atavic renununţând la legăturile cu cei din jur pentru câteva momente. Un om diferit este pentru mine un om care fie a păşit cu mult în viitor, fie se întoarce spre trecut prin felul lui de a fi, prin preocupări şi plăceri care până la urmă îl definesc. Simţurile mele îl identifică în măsura în care el doreşte să fie vizibil şi dacă are voinţa necesară, pentru că de prea multe ori prejudecăţile apar şi ne afectează, în final, luând decizii contrare dorinţelor noastre. Societatea în care trăiesc cultivă un individ dedicat prezentului şi unor scopuri lipsite de valoare cum ar fi păstrarea noţiunii de moralitate intactă fără să înveţe lecţia istoriei care ne demonstrează că ea oricum evoluează, natural, fără să fie nevoie ca întregi generaţii să lupte şi să-şi umple viaţa de fanatism pentru acest lucru, ori viitorul, care ne-a obişnuit cu mari schimbări dintotdeauna. Îmi pare rău pentru cei care constituie o majoritate (a rasei albe, a creştinilor, a heterosexualilor etc.) că-şi întrebuinţează clipele vieţii atât de sacre unei lupte pe care oricum o vor pierde în raport cu timpul. În general, văd oamenii care nu fac parte din aceste grupuri majoritare suprimaţi, respinşi, asta pentru că cei dinainte îşi refuză posibilitatea de ai cunoaşte şi înţelege. Până nu vom face acel salt evolutiv necesar, a fi "altfel" va continua să fie o chestiune de curaj în mediul public. Nu e utopic să credem că elementele subculturilor de azi vor intra în sfera culturii-mamă, de aceea trebuie să opunem rezistenţă celor care ne vor tăcuţi, să mărşăluim prin faţa celor care nu vor să ne vadă, să ieşim afară din închisoarea fricii în care ne-au ţinut pentru că suntem oameni nostalgici, idealişti
, şi pentru că nu ne-am opus a ceea ce a fost şi este natural în dezvoltarea noastră fizică şi psihică.


Totul se întâmplă aşa repede, uitaţi, la balconul de vizavi doi tineri băieţi atârnă un steag "rainbow", îmbrăţişaţi, sub privirile a doi bătrâni intrigaţi şi jigniţi.....le voi urma exemplul, merg să aduc curcubeul! Tu?

vineri, 16 aprilie 2010

Scrisoarea de dragoste

Caut o foaie veche, galbenă, să-ţi scriu doar că te iubesc şi tu să crezi că dragostea mea durează de mult, dar te înşel, e nouă ca mugurii pomului meu sfânt, din această primăvară. Încerc să-ţi stârnesc mila, pentru prima dată în viaţa mea şi poate dragostea te va lega mai repede de mine...şi pentru totdeauna. Vreau ca doar un poştaş cu mâinile curate să atingă acea sacră foaie împăturită şi să nu-i distrugă perfecţiunea geometrică care trebuie să te impresioneze. Când citeşti vreau să auzi un tangó care să facă cuvintele să danseze şi cu mişcări armonioase şi elastice să intre în spiritul tău şi apoi în centrul lui.....după salve de energie ce vor urca de la picioare până în ochii scânteietori vreau să ai o revelaţie şi să-ţi spui că meriţi să fii iubit şi ai puterea de a iubi şi cu această forţă să creezi legătura ce ne va unii.



Peste zile te voi trezi din somn cu bagheta mea magică şi giuvaere vor picura de pe buzele tale când vei zâmbi văzând zorii care se scutură cu uşurinţă de întuneric, şi stelele se vor stinge, rămânând numai una în universul tău......vreau să fim fiecare pentru celălalt o lumină călăuzitoare şi să colindăm universuri paralele pentru că al nostru e îmbătat de gândurile primitive a celor care-l populează. Şi ieşind din primitivism vom da negreşit de fericire şi într-un pat conjugal din praf de stele ne vom săruta îndelung până când acasă lotusul înflorit îşi va dărui frumuseţea lacului într-o reflexie perfectă.

vineri, 15 ianuarie 2010

1984. George Orwell


"Dacă vrei să ascunzi un secret trebuie să-l ascunzi de tine însuţi !" îşi spunea protagonistul în clipele în care era sigur că torţionarii, fără ajutorul telepatiei, reuşeau totuşi să-i citească gândurile. O'Brien, pe care îl crezuseră membru al mişcării de rezistenţă, acum cunoscându-i adevărata calitate de membru al "poliţiei gândirii" şi totuşi admirându-l în continuare, îi dezvăluie viitorul crunt decis în urma gravului delict de al dispreţui pe "Fratele cel Mare" şi implicit şi Partidul: "Te vom strivi până la acel punct de unde nu mai există întoarcere. Ţi se vor întâmpla lucruri din care nu-ţi vei mai reveni în vecii vecilor, nici dacă ai trăi o mie de ani. Niciodată nu vei mai fi capabil de sentimente omeneşti normale. Totul va fi mort în tine, totul. Niciodată nu vei mai fi capabil să iubeşti, să ai un prieten, să te bucuri de viaţă, să rîzi, să fii curios, sau curajos, sau integru. Ai să fii găunos. Noi aici te stoarcem de tot ce ai în tine şi pe urmă te umplem cu noi înşine."

Winston Smith, eroul nostru, în momentul în care-şi imaginează momentul morţii, sleit de puteri şi desfigurat de bătăi este împăcat cu sine şi aşteaptă ca totul să se termine:"Să mori cu ura în suflet- asta înseamnă libertate!" Modificarea istoriei, lupta pentru putere, păstrarea ei, menţinerea stării de panică, de război, progresul durerii, anularea oricărei idei potrivnice politicii Oceaniei sunt concepte care construiesc cu succes punctul culminant al romanului, care constă în demascarea totală a răului în acţiune. Smith susţine cu tărie că Partidul este vulnerabil prin simplul fapt că toate lucrurile cunosc un sfârşit şi istoria echilibrează oarecum cele două sfere duale ale existenţei.

Este o carte atât de necesară pentru înţelegerea istoriei moderne şi pentru evoluţia ei în viitor. Că vom ajunge să trăim o utopie sau o distopie contează doar dacă vom păstra ceea ce ne face oameni, chiar fiind singurii, alcătuind o minoritate cu un singur membru.

Te iubesc şi punct!

Când dimineaţa ne strângem mâinile şi Te întreb cum mai eşti defapt îţi spun "Te iubesc!"
Când Te privesc îţi spun "Te iubesc!" şi sper că mesajul ajunge la Tine.
"Te iubesc!" este laitmotivul timpului nostru, petrecut împreună!

Fără să ştiu că poate mâine îmi vei urî iubirea eu tot îţi spun "Te iubesc!"
Fără să ştiu de când, îţi spun "Te iubesc!" şi o voi face până când.........
"Te iubesc!" e de ajuns pentru aţi slăvi frumuseţea!

Vei înceta să zâmbeşti atunci când nu-ţi voi mai spune "Te iubesc!" ?
Vei auzi oare un "Te iubesc!" rostit cu puterea iubirii ce ţi-o port ?
"Te iubesc!" aş vrea să-ţi spun atunci când Te trezeşti şi Tu, să mă săruţi!

Mai mult decât viaţa mi-ar plăcea să aud rostit de Tine un "Te iubesc!"
Mai mult decât "Te iubesc!" nu te pot iubi!
"Te iubesc!" şi-mi pare bine, aştept doar acelaşi lucru de la Tine.