Toate blogurile gay pe care le-am găsit în ultimii ani (116 - actualizat septembrie 2014)

duminică, 7 noiembrie 2010

Semnalul de alarmă

Repetiţie. Decor în întregime aranjat.

Culisele întotdeauna au arătat urât......de ce mă mir, sunt făcute după chipul şi asemănarea creatorilor teatrului...nişte oameni, care au lăsat frumuseţea şi smaraldele din centrul lor opac să fie aduse la suprafaţă de bule de vin spumant pe care să-l "guste" toată lumea....altfel ei ar fi fost expulzaţi într-o gară, nu, o haltă, nu, un simplu peron lângă o linie, în pustietate, unde să aştepte trenul care să-i ducă spre reciclare, tren care nu o să vină şi oasele lor rămân împrăştiate pe cimentul modelat. Visul ascuns al umanităţii şi al tuturor oamenilor este crud: ne dorim să facem selecţia naturală mai mecanizată, rapidă, mai personalizată pentru nevoile noastre........vrem să importăm culori de ochi, vise, dinţi albi, curaj, şi să exportăm doar un verdict: admis/respins. Cei respinşi sunt meniţi pentru experimente, el este ceea ce este şi noi i-am adăuga ceea ce credem că-i lipseşte, dar oare i se potriveşte? Nu ne interesează, întotdeauna am crezut că oamenii se schimbă! Da, parcă spuneam la început că doar aspectul scenei contează.......şi puţini oameni se interesau acolo, după cortină, ca totul să iasă perfect mâine.


Acei actori nu mai erau nevoiţi "să intre în rol", aveau imprimate evenimente trecute şi viitoare în genele lor, au pierdut puţine secunde cu decriptarea. Regizorul era un tip timid, foarte timid....dar am observat că lucrurile sunt mai evidente atunci când le spui cu jumătate de gură, şi în timpul piesei te ridici, şi cu ochii spre sală îl cauţi pe acel spectator care se crede Unicul, pentru că, crede el, este singurul care a intuit înţelesul ascuns........haha, ai găsit narcisistul! Râdeţi amândoi discret...


Trenul fluieră! Tareeee! Clipelor le-au crescut flori de gheaţă. Se tem, tocmai pentru că totul pare în regulă, de sentimentul de siguranţă survenit în urma unei analize atât de complexe a acestor supereroi. Regizorul surâde, este sigur că necunoscutul le va da târcoale şi tot ce era dur şi compact ca un diamant va fi adunat, la sfârşitul piesei, căci va avea un sfârşit, în mii de piese de o curăţătoreasă grasă şi cu degete simpatice. Vibraţia dispare, roţile metalice se mişcă. În acelaşi moment apare, şi se furişează după un palmier cu trunchi gros rămas de la o reprezentare despre o insulă pustie şi doi supravieţuitori bărbaţi un detectiv, la fel de şarmant ca eroul lui Agatha Cristie, Poirot. Urmăreşte atent un personaj prin geamul murdărit de amprentele unui copil de doi ani care mâncase ceva ce conţinea lapte.....şi locul aceluia după gratii părea să fie sigur, ori poate actorul era doar un martor de o importanţă decisivă pentru cazul acelui om al legii. Actorii îşi încep dialogul nu după semnul regizorului, convenit înainte, ci după soneria telefonului omului cu luminile. Au decis tacit că nu mai fac nicio dublă.


Soneria, dulcegăriile, mi-au atras atenţia de la începutul piesei, văd acum trei persoane, una de curând aşezată căci simt aerul rece adus odată cu ea de afară. Ăăăăăă, da, sunt trei băieţi, tineri, atât de tineri, voce tânără, atitudine tânără, zâmbet tineresc, sunt tineri, adolescenţi, nu copii! Ei, asta nu s-ar întâmpla în mod normal: trei băieţi care au o părere atât de bună despre ei, clar justificată zic eu, să aleagă să stea împreună, într-un spaţiu atât de mic.....compartimentul e vechi, neaerisit, testosteronul fiecăruia nu-şi găseşte o cale spre afară, se contopeşte cu pielea dezgolită a celorlalţi, e inspirat, procesat, limitat, misterul şi mesajul dezlegat.......din primele clipe e prezent un erotism pe care nu s-ar cuveni să-l distrugă nimeni......oare din cauza asta e timid regizorul?


Dintr-un difuzor al compartimentului, teoretic, practic din sistemul de sonorizare al sălii, începe să se audă o muzică atât de frumoasă la care doi dintre băieţi au o reacţie atât de bruscă încât se sperie reciproc, al treilea, de lângă geamul amprentat, închide ochii şi ceva înfloreşte în interiorul lui, iar pe buze un surâs care nu lasă totuşi să i se vadă dantura perfectă. Primii doi au curajul să râdă de întâmplare, ceea ce dacă nu ar fi făcut ar fi condamnat sunetele să zacă în ei.....şi să se privească stânjeniţi.....o oră, mai multe ore...nu ştiu cât durează călătoria lor în imaginaţia regizorului, dar sper să intuiesc după primele lor cuvinte, staţia la care trebuie să coboare.

Şi-au râs, şi-au râs, şi ce şi-au spus? Poate o să scriu o continuare de care să fiu mulţumit altădată......





Un comentariu:

  1. Daca iti place blogul, bineinteles ca poti . Da stiam blogul tau si chiar aveam linkul pe blog la mine la un moment dar, dar cum blogul meu e in continua schimbare ca look :)) a disparut dar probabil va reveni, sa vedem ce idei imi vin ! :D

    RăspundețiȘtergere