Chibrit aprins pe neaşteptate în beznă

Sunt probabil un munte pentru furnicile care urcă acum pe mine şi pentru cele care roiesc în jurul meu, lumina puternică de deasupra capului meu le adună în acest cerc confortabil eu interzicându-mi să le rănesc, să le ating chiar pentru a dezvolta şi edifica în mine sentimentul non-violenţei pentru tot ce e viu......furnici vii călătorind prin case moarte. Să le aspir în întunericul prăfos? Ce sens ar avea, căci tot acelaşi colb l-aş simţi şi eu, că n-am bani,şi nu vreau să am pentru ceva care face exact ce trebuie să facă, îmi plac falsurile, minciunile comerciale, cele care fac ce nu ar trebui să facă arătând ca cele care fac exact ce trebuie să facă, dar rezultatul e înecăcios, ador ca lucrurile să meargă cum nu ar trebui, mă face să mă simt atât de bine când înving situaţiile astea cu o inteligenţă de care sunt prea satisfăcut. Câteodată îmi zic că nu e inteligenţă ci detaşare, se întâmplă atunci când plutesc, când accesez informaţii pe care nu ar trebui să le ştiu, şi evident că statutul pe care-l evaluez tot eu, de om spiritualizat e greu de păstrat: fie zbori singur, fie cobori în marea de oameni care-ţi oferă o identitate asemănătoare cu a lor. Ei nu vor îngeri, pretind doar asta.

Experienţa rămâne, ştii lucruri, şi asta nu te poate lăsa neschimbat, ai chiar o mare responsabilitate, mult mai mare decât cei care nu ştiu, îi înţeleg.......Dacă v-aţi întrebat care e adevăratul leac pentru narcisism, amor propriu vi-l spun: să ştii tot ce ar trebui să ştii ca să atingi un ideal văzut de tine şi să amâni să mergi spre el pentru că eşti prea ataşat de anii trecuţi, se naşte o nostalgie şi un refuz, o lene, venită din iubirea asta neproductivă faţă de trecut şi asta distruge imaginea reală sau idealizată pe care o aveai despre cine crezi că eşti tu.

1090, e un număr frumos, dar nu aş vrea să mă opresc aici când mă gândesc la persoanele pe care le iubesc. Am renunţat atât de uşor şi natural la ideea de a iubii un om mai mult decât pe altul încât acum tehnica şi modul acela de a funcţiona mi se pare primitiv. Suntem mai mult decât ceea ce părem, un îndemn la introspecţie ar fi inutil ...

... (o clipă! plâng, pentru că muzica pe care o ascult plânge) ...

Văd acum, chiar şi furnica simte plăcerea poziţiei şezânde de fetus, e parcă o mantră coregrafică universală...hmmm, am vrea noi să fim în siguranţă!